La şase ani începeam să studiez pianul la Şcoala de Arte din Baia Mare cu doamna profesoară Tilca Mariana. A fost decizia părinţilor mei de a urma o şcoală de muzică.
Îmi amintesc că mi-a fost destul de greu să stau în casă să studiez în timp ce ceilalţi copii se jucau în curtea blocului, dar a meritat.

La 10 ani am început să cânt în corul şcolii şi în scurt timp am devenit solistă. Şi astăzi sunt foarte mândră de asta.

A urmat o perioadă de concursuri interjudeţene şi naţionale de pian, festivaluri şi concursuri de muzică corală, timp în care am dobândit ceva experienţă şi încredere în mine în urma unor reușite.

LA 15 ANI M-AM îNSCRIS LA ȘCOALA POPULARĂ DE ARTE

Anii au trecut destul de repede şi pe la 15 ani m-am înscris la Şcoala Populară de Arte, unde i-am avut ca îndrumători pe regretatul domn profesor Bertok şi pe doamna profesoară Mateşan.

Am intrat în trupa Enders ca şi instrumentist la clape şi aşa am început să merg la “festivaluri pentru copii şi tineret”

Îmi amintesc şi acum călătoriile cu trenul, înghesuiala de la clasa a II-a , când aţipeam pe coridoare şi emoţiile din culise. Repetam ore în şir şi ni se părea că noi şi Mezzoforte eram cei mai tari din zonă.

Asta şi pentru că mai câştigasem câte ceva pe unde mergeam: premiul pentru cei mai buni instrumentişti la “Steaua de Cristal” din Botoşani, “Ursuleţul de Aur” Baia Mare şi locul I la Festivalul “Armonia” din Bucureşti, unde i-am cunoscut pe cei de la Fundaţia Culturală Phoenix şi pe Paul Nancă. Toate acestea se întamplau prin 1995.

După care nu, trupa nu s-a destrămat pentru că solista a plecat să se lanseze singură (eu nici măcar nu eram solistă principală), ci pentru că majoritatea colegilor terminaseră liceul şi intraseră la facultate, lucru care mi s-a întâmplat şi mie, la un moment dat.

Până atunci însă am pornit singură la drum şi am mai avut câteva realizări. In 1996 am câştigat trofeul “Aurelian Andreescu” sub îndrumarea atentă a doamnei Anda Popp.

Tot în acel an am apărut pe scena Cerbului de Aur, prima oara făcând voci de spate împreună cu Narcisa Suciu, în recitalul susţinut de Mircea Rusu. În cadrul acestui spectacol am fost invitată să interpretez singură o piesă (“When the winter comes”). Îmi amintesc şi acum cât de tare îmi tremurau picioarele şi cât de greu ţineam microfonul în mână. Debutul meu pe această scenă era să fie “glorios” căci m-am împiedicat de cabluri şi aproape că m-am întins pe scenă. Fără să fie parte din coregrafie

ANUL 1997 A VENIT CU O MULȚIME DE EVENIMENTE

Anul 1997 a venit cu multe evenimente: recitalul din deschiderea concertului Joan Baez la Bucureşti, Examenul de Bacalaureat, Trofeul Mamaia şi primul meu album, în limba engleză (“Only Love”) înregistrat la Sound House Records – Germania.
Nu prea ştiu, însă, care dintre ele m-au solicitat mai mult şi nici nu pot să imi amintesc prea multe senzaţii din culisele concertului Doamnei Folkului la Bucureşti pentru că eram prea preocupată de Caragiale – a doua zi aveam proba scrisă la limba română. De pe scenă am sărit direct în tren şi de la tren direct în sala de examen.

La sfârşitul anului eram nostalgică – bifasem foarte multe dintre visele mele… şi era obligatoriu să merg mai departe în acelaşi ritm.

La începutul lui 1998 începusem să mă întreb “Încotro ?”. Mi-amintesc că am trecut printr-o perioadă de căutari. Mi-aş fi dorit să cânt rock, jazz, jazz-rock, soul, R’n’B etc, dar eram conştientă că pe toate nu puteam să le aprofundez suficient.

Pe atunci era un curent foarte puternic ce promova muzica unplugged, aşa că le-am propus celor de la Fundaţia Phoenix să încercăm aşa ceva într-un album. Dana Cristescu a fost cu ideea excelentă să-l rugăm pe domnul Nicu Alifantis să compună şi să producă muzical acest album. Mi-amintesc cu drag că dumnealui mi-a oferit câteva piese pe care să le înregistrăm, pentru început. Am ales piesa “Ploaie în luna lui Marte” prima pentru că mi se părea cea mai frumoasă piesă compusă vreodată şi simţeam că mă reprezintă cel mai bine.

Mai departe nu ştiu ce s-a întâmplat… Ştiu doar că piesa a ajuns în mâinile lui George Zafiu, DJ la Radio 21, care a început s-o difuzeze în emisiunile lui.
Şi urmatorul lucru pe care mi-l amintesc sunt ochii sclipitori ce mă priveau cu drag din public, brichetele aprinse şi sutele de voci cântând cu mine “plooouuaaaa infernaaaaaal” şi “nooooi ne iubeaaaaam…” e un sentiment incredibil. Reuşisem să fac oamenii fericiţi cu muzica mea!

Am fost “nevoiţi“, după grămada de solicitări, să scoatem imediat primul album în limba română ce se numea “Ştiu că exist”. Reprezenta rezultatul căutărilor mele muzicale de până atunci.

Tot atunci am primit şi premiul “Star în ascensiune” oferit de revista Avantaje.

Anul 1998 mi-a adus împlinirea unui vis pe care nu îndrăzneam să-l rostesc – să cânt in deschiderea lui Chick Corea la Bucureşti. Proiectul care a reuşit acest lucru şi în care eram implicată alături de Lucian Maxim la percuţie era un fusion de jazz cu muzică lăutărească şi clasică pe care le întâlneşti în prelucrările tradiţionale ale lui Marius Mihalache.

IN 1999 AM LANSAT ALBUMUL „DE DRAGOSTE”

În 1999 am terminat şi lansat albumul “De dragoste” ce conţinea zece piese compuse de Nicu Alifantis. Este primul album unitar, complet, îngrijit, plin de mesaj, pe care l-am scos până atunci.

Îi mulţumesc lui Nicu Alifantis pentru că a fost, la momentul potrivit, omul şi artistul care mi-a deschis drumurile şi ochii.

„Ploaie în luna lui Marte” mi-a adus premiul Hitul Anului la Festivalul de la Mamaia, în acelaşi an.

A urmat o perioadă de tăcere, timp în care încercam, în continuare, să-mi găsesc drumul în viaţă şi în muzică. Îmi doream să cânt dar şi să urmez cu seriozitate cursurile Facultăţii de Jurnalism la care mă înscrisesem.

Atunci am început să scriu muzică şi text, împreună cu Paul Seling, fratele meu. Am început să schiţăm un album altfel, ce ar fi trebuit să marcheze prima schimbare de atitudine, de muzică şi de sound.

IN 2001 AM LANSAT ”MĂ VOI ÎNTOARCE”

În paralel, în ianuarie 2001 am scos “Mă voi întoarce”, un album special, calm, cald, cu cântece de iarnă. Tot pe acest album se găsea piesa “Lângă mine” duet cu Direcţia 5.

Până în toamna aceluiaşi an, Paul şi cu mine am reuşit să definitivăm, în linii mari, albumul altfel, şi împreună am decis să implicăm în proiectul nostru o parte din fosta trupă NSK (Cezar Stănciulescu şi Cristi Ştefănescu ), nişte băieţi excelenţi, nişte artişti cu viziuni sclipitoare asupra muzicii, care au îmbunătăţit considerabil albumul şi soundul său. A fost primul album ale cărui texte îmi aparţineau în totalitate.
Titlul albumului a venit foarte uşor, căci una dintre piesele „simple şi cu mesaj”, cum spunea Paul Nancă, se numea „Ştii ce înseamnă (să fii fericit)”, şi ea a dat titlul albumului.

În acelaşi an am scos pe piaţă materialul „Prima selecţie”, o culegere de piese din concerte, duete, reeditări ale unor piese de succes.

Tot atunci am avut o colaborare inedită cu un artist pe care l-am găsit foarte interesant: Puya de la “La Familia”. Ajunsesem mai devreme la studio unde acesta înregistra o piesă cu mesaj puternic şi pentru care nu găsea vocea feminină. Mi se părea o piesă foarte bună şi m-am oferit să-l “ajut”. A ieşit “Fii pregătit”, o colaborare spectaculoasă pe care, câteva săptămâni mai târziu o prezentam la Mamaia, în recital. Îmi amintesc şi acum rugăminţile producătorului Festivalului speriat că Puya nu va “aborda” un limbaj “adecvat” orelor de difuzare ale recitalului. Ei bine, a “abordat”.

PREMIUL PENTRU CEA MAI BUNĂ VOCE FEMININĂ

Anul 2001 mi-a adus şi un premiu foarte important pentru că mi-a arătat că muzica şi drumul pe care le alesesem erau “cele bune” – Premiul pentru cea mai bună voce feminină la Premiile Industriei Muzicale Româneşti 2001.

În anul acela am avut ocazia să colaborez cu una dintre cele mai bune regizoare din România – Andreea Păduraru, la videoclipul piesei “Serile verii” ( de pe albumul “Ştii ce înseamnă” ). Poate că vă mai amintiţi, era un clip filmat în totalitate sub apă.

Ei bine, acest clip mi-a adus premiul pentru cel mai bun artist într-un videoclip, iar Andreei premiul pentru cel mai bun videoclip la MTV Music Awards România 2002.

Ceva mai târziu, în anul 2002 m-am gândit că eram suficient de matură artistic încât să încerc să mă pregătesc pentru Cerbul de Aur. Festivalul acesta avea, aşa, un fel de parfum de poveste, pentru mine era un simbol al pragului spre “profesionalism”, era un test la care trebuia să mă supun, fie şi pentru că, de ani de zile, il urmăream împreună cu părinţii mei, făceam “pronosticuri”, dădeam note şi mai ales… visam. Visam că voi putea, cândva, să ajung acolo.

M-am pregătit cam cum mă pregăteam când mergeam la concursurile de pian şi nu aveam voie să îmi mai folosesc mâinile decât pentru a studia (nici măcar curat sau ordine prin casă nu aveam voie să fac  ) … Mi-am amânat toate spectacolele din perioada aceea şi studiam câte trei ore pe zi. Mi-amintesc că fiecare notă din partitura de voce sau de pian pe care o aveam de interpretat o studiasem de sute de ori… Pentru că mereu mi-a fost teamă de neprevăzut… şi îmi doream să fiu pregătită pentru orice.

Trebuia să cânt două piese. Le gândisem în aşa fel încât amândouă să fie subliniate de partitura de pian.
Prima piesă şi o bună parte din a doua erau doar pian şi voce. Am intrat pe scenă aproape cu ochii închişi, recapitulându-mi ce pregătisem… Mi-era puţin teamă, aveam multe emoţii. M-am aşezat pe scaun. Cu hotărâre şi cât mai mult “feeling” :), am luat primele acorduri… şi nimic!

Pianul nu mergea… Şi neprevăzutul s-a întamplat!!! Pianul, cel mai bun prieten al meu, cedase… Am simţit cum mă podideşte plânsul. Nu ştiam ce să mai fac, nu-mi venea să cred că mi s-a întamplat asta, chiar în ziua concursului! Şi, cu o ultimă “suflare” mi-am încercat norocul – poate totuşi au uitat să-i dea drumul, poate nu se stricase… Slava Domnului , asa a fost… Bine ca mi-am amintit la timp ca exista și un buton de start. Și m-am ales cu un inceput “emoționat” atât cât să dea bine la “interpretare”. Și am reușit ! Am câștigat cel mai important premiu din viața mea.

Un alt lucru pe care mi-l amintesc de la Braşov a fost faptul că, în ziua Galei, când toată lumea îşi fremăta mâinile de emoţie şi stres, m-am întâlnit cu un ziarist pentru a-i spune câteva cuvinte despre competiţie.
Ne-am aşezat la masă şi, cu o atitudine lejeră şi plină de încredere îmi spune: “Uite ce e: Noi o să facem acum intreviul ăsta pretinzând că tu nu ştii că ai luat Cerbul…”

Mi s-a oprit inima în loc! Îmi doream atât de mult acest premiu, dar nu îndrăznisem să sper… Şi totuşi visasem cu ochii deschişi, dar nu aş fi vrut să aflu, nu încă… Am început să plâng… De fericire, evident, şi poate şi pentru că mi-aş fi dorit să aud asta atunci, seara, când stăteam singură cu gândurile şi rugăciunile mele, în primul rând din faţa scenei.

Seara premierei a fost incredibilă: Scorpions, una dintre formaţiile mele preferate de când eram copil, era invitată la Braşov să încheie Cerbul de Aur cu un recital. Ei bine, m-au invitat pe scenă şi mi-au dedicat cea mai frumoasă piesă a lor – Still loving you :). Atunci am plâns, jur! Era incredibil!
Şi apoi a început corespondenţa! Şi acum cei de la Phoenix au mailurile în care managerul trupei îmi propunea să fac un duet cu ei.
… Noi i-am crezut, dar a trecut mult de atunci…

AM FOST „PERSONAJ DE POVESTE”

Anul 2002 mi-a adus o experienţă foarte interesantă: am fost “personaj de poveste” :). O poveste despre cum să faci un hit undeva, în lume.
Tony Hawks, producător, compozitor, regizor şi scriitor şi-a propus să facă un documentar pe canalul Discovery în care să expuna publicului reţeta succesului unui cântec. Si m-a ales pe mine ca “subiect” de studiu în România, am înregistrat o piesă, compoziţia lui, la un studio din Londra pe care am început s-o promovăm.

Toată povestea a luat amploare şi am ajuns să cântăm această piesă în direct la postul englezesc Chanel 5, la emisiunea Gloyei Hanyford, apoi în clubul Kashmir (cunoscut pentru debutul multor vedete britanice) unde, alături de trupa mea am susţinut un recital ce a fost transmis în direct pe internet.

Anul 2003 mi-a adus un contract de management cu un producător francez. Timp de doi ani am lucrat intens la compoziţia, orchestrarea şi înregistrarea unui album pentru piaţa franceză, album ce conţine piese în franceză şi engleză şi mi-am împarţit timpul între drumurile făcute la Paris pentru înregistrări, întâlniri cu oamenii ce se ocupau de producţia albumului, lecţii de mişcare scenică, compoziţie.
Anul acela am fost anunţată că albumul a fost terminat, mixat şi se află în mâini bune.

Vă mai amintesc doar că în 2003 am scos cel mai “consistent” album de până atunci – are 17 piese, se numeşte “Fără sfârşit” şi conţine şi piesa Timpul (La radio se-anunţă ploi) al cărei videoclip a fost realizat la Veneţia de către un alt regizor de excepţie – Dragoş Buliga.

VĂ ANUNȚ CĂ M-AM MĂRITAT

Ei bine şi am ajuns, cu mare emoţie, şi la anul 2005, când, vă anunţ că m-am măritat!  Cu Radu Bucura !
Și acum facem totul împreună.

Ne-am deschis o casă de producţie, UNICORN RECORDS unde lucrăm cât mai mult, avem propriul studio şi încercăm să facem cât mai mult pentru muzică.

În 2006 au fost zece ani de la debut. Zece ani de la prima apariţie în faţa voastră, la Cerbul de Aur 1996.
Parcă au trecut într-o clipa, şi, privind înapoi îmi dau seama că fiecare secundă a meritat! Fiecare bucurie, lacrimă, fiecare cântec înregistrat sau moment de singurătate au avut rolul lor.

Şi mai ales, amintindu-mi ce am simţit când întreaga sală a teatrului Sica Alexandrescu din Braşov cânta alături de mine, trupa mea şi Filarmonica din Braşov la spectacolul aniversar care a avut loc pe 1 iunie 2006, amintindu-şi, odata cu fiecare piesă, momente din cei zece ani ce au trecut, m-am simţit că nu trăiesc şi nu muncesc în vânt…
Înseamnă că am reuşit să fac să vibreze ceva înauntrul vostru.

IN 2006 AM OFERIT PUBLICULUI ALBUMUL „DE SARBATORI”

Anul 2006 s-a sfârșit cu o alta împlinire: Radu și cu mine am reușit să lansăm un album deosebit numit „De sărbători”, un album cu Colinde și Căntece Sfinte. Acesta a fost primul album pe care l-am orchestrat în totalitate și am fost extrem de fericită să văd cât de bine a fost primit de marele public. „De sărbători” este, an de an, un album căutat și savurat de marele public, de la lansare până acum.

2007 – TREI EVENIMENTE IMPORTANTE

Anul 2007 a venit cu trei dintre cele mai importante evenimente din cariera mea: deschiderea concertului lui Michael Bolton, la Brașov, pe 7 iulie, iar pe 22 octombrie, am avut onoarea să deschid concertul lui Beyonce, la Cluj. În același an am avut plăcerea să o întâlnesc pe Anitha Doth, fosta membra a trupei “2 Unlimited”, cu care am cântat pe scena festivalului Callatis. A fost o exeriență minunată, am avut ocazia să o cunosc mai bine, să vorbim mult, să cântăm, să împărtășim din experiențele personale și mi-am bucurat să descopăr că Anitha este o persoana caldă, sensibilă, dar si puternică, determinată, inteligentă, cu o voce amplă, frumoasă. Am înregistrat, împreună, piesa “If you want it” , varianta în limba engleza a piesei “Noapte caldă”, pe care am scris-o cu Paul Seling și Cristian Stefănescu, în anul 2001.

2008 – AM AVUT SANSA SA CANT CU AL BANO

Anul 2008 a început cu o mare realizare – am avut ocazia să cânt cu Al Bano, la Iași. Este, fără îndoială, un mare muzician, un om minunat și o personalitate deosebită. Sunt norocoasă că l-am cunoscut, că am avut onoarea sa “împart scena” cu “Marele Maestru”, de cinci ori, de atunci, și de fiecare dată este o bucurie, o binecuvântare.
Mai târziu, în acelasi an, am decis să facem un fel de “Best Of”, un fel de compilație cu cele mai frumoase cântece din cariera mea de până atunci, unele în forma lor originală, altele refăcute într-o producție nouă și actuală, realizată la Unicorn Records. Albumul s-a numit “1998-2008”.

În acelasi an, aproape de ziua mea, pe 22 Decembrie, „Jurnalul National” a scos pe piață un cadou deosebit, un album cu 23 de Colinde care s-a vândut în 100.000 de exemplare în câteva ore. Acesta a fost cel mai frumos dar pe care voi, ascultătorii mei, mi l-ați fi putut oferi, de ziua mea!

2009 – AM TERMINAT UN DUBLU ALBUM INTITULAT „CULEG VISE” SI „BELIEVE”

În 2009 am terminat un album la care am muncit aproape 6 ani. A fost un album foarte special pentru mine pentru că l-am scris, compus, orchestrat și produs – primul meu „copil” . Albumul conține gânduri, vise, momente din viața mea și a celor dragi mie. Un lucru important este faptul că acest album este dublu, în limba română – „Culeg vise” – și în limba engleză – „Believe”. În timpul lucrului la acest album am întâlnit o persoană foarte specială din SUA care m-a ajutat enorm în traducerea versurilor în limba engleză și, împreună, am decis să numim acest album „Believe” , ca…un fel de declarație pentru toți cei care „CRED…”. Lansarea albumului a fost un moment deosebit pentru că majoritatea celor din „familia de fani”, care mi-au fost alături atâția ani de zile, au ținut să-mi fie alături și au venit la București, la lansare. A fost o seara deosebită, specială, magică!

În același an am participat la Festivalul de la Mamaia, la secțiunea „Creație”, cu o piesă a lui Cristian Faur, pe text de Dana Dorian, intitulată  „Prin ochii tăi pot visa” și am câștigat locul I.

2010 EUROVISION

2010 a început într-un mod tare frumos și neașteptat: Ovi și cu mine am câștigat Selecția Națională a concursului Eurovision și am reprezentat România la Oslo, cu melodia “Playing with fire“. A fost una dintre cele mai frumoase experiențe din cariera mea, am muncit enorm și am reușit să clasăm Romania pe locul trei, în finală. A fost un moment deosebit, un vis împlinit.

Tot în 2010, albumul “Culeg vise” a primit premiul pentru cel mai bun album la Premiile Radio România și, pentru mine, a fost o onoare deosebită, mai ales pentru că acesta a fost primul meu album pe care l-am scris integral.

Acum, Ovi și cu mine lucrăm la un nou album, în colaborare, ne “batem” în compoziții și în idei, ca și, de fapt, în fiecare moment al “istoriei” noastre de scenă. Suntem, amândoi, norocoși că am trăit aceste minunate experiențe și vrem ca și pe viitor, să vă oferim tot ce e mai bun în noi.

AM CREZUT ÎNTR-UN VIS

Sfârșitul anului 2010 a venit, și el, cu o …surpriză: am fost solicitată să particip la “Dansez pentru tine” unde am reușit să ajung până în finală.

M-am antrenat cât o face un profesionist, la nivel de ore de antrenament, fără să știu că, nefiind obișnuită cu acest gen de solicitare fizică, corpul meu va resimți cele mai mari dureri pe care le-am simțit vreodată, extinse în tot corpul. Nu erau dureri musculare, acelea sunt tolerabile, ci erau dureri osoase, venite din supra-solicitarea încheieturilor și a ligamentelor.

Am muncit enorm, m-am dedicat cât am putut, extinzându-mi antrenamentul, de la 4 ore, la 8, zilnic, pentru a putea să țin pasul cu ceilalți concurenți care, măcăr o dată în viețile lor, făcuseră un curs de dans sau de mișcare scenică. După cum spusese o prietenă a mea, multă lume (ca și mine, de altfel), era convinsă că aveam grația unui sac de cartofi, dar aparițiile mele la „Dansez pentru tine” dovedesc că munca, timpul și dăruirea pot să facă dintr-un om cu două picioare stângi, un dansator amator acceptabil.

Evident, nu am câstigat, cazul partenerului meu de scenă , Tudor,  nu era nici pe departe atât de grav ca și celelalte, și mă întristez că am crezut, atunci, că munca, doar ea, poate să schimbe vieți, dar și oameni. Pe mine m-a schimbat, dar nu a fost suficient.

AM FILMAT VIDEOCLIPUL ”BELIEVE”

În anul acela am descoperit un loc magic, la țărmul Marii Egee, un loc unde am înțeles ce înseamnă să te lași purtat de simplitatea vieții. Afitos, iubirea mea, nu mai ești așa cum te știam atunci, dar azi trăiești în sufletul meu ca o sclipire de viață departe de uraganul urban în care trăiesc. Când mai vreau o gură de aer proaspăt, mă întorc în timp, în suflet, de partea cealaltă a inimii mele.

Atunci, acolo, am filmat videoclipul piesei „Believe”. Este o filmare simplă, făcută între o baie în mare, o plimbare și o masă copioasă, la unul din multele restaurante grecești din zonă. Am plecat cu convingerea că ne vom întoarce în fiecare an. Anul următor am revenit, cu tot cu Sami, primul samoied al familiei.

LIVE PRIN LUME

Anii următori am dorit să „explorăm” frumoasa Grecie și am ajuns în Thassos, cu tot cu pianul roșu, începând proiectul “Live prin lume”, un proiect la care am ținut enorm și pe care l-am început din dorința de a surprinde LIVE, în voce, energia locurilor unde cântăm.

„Caruso” și „I feel free” sunt două cântece înregistrate atunci. Și acum ne aducem aminte de palma peste picior pe care a dat-o Radu unuia din polițiștii de frontieră bulgari care, în aroganța cu care își  împâna atitudinea oficială a slujbei de căutător în bagaje, a călcat pe claviatura pianului meu vechi, recondiționat cu drag și atenție de Radu, cu catifea roșie și multă migală.  Și acum mă mir că omul nu a avut nimic de zis.

Vreți să mai aflați  câteva lucruri amuzante de la filmări?

În ziua precedentă filmării piesei ”I feel free”, am plecat să căutăm un loc frumos pentru filmare. Eram doar noi doi, Radu și cu mine. Am găsit acel far în portul Limenas și ni se părea că arată fabulos. Am decis să luam o cameră la hotelul de vis-a vis, pentru a nu străbate atât de mult drum, de la locul unde eram deja cazați, până acolo, în bună-dimineața. Ar fi trebuit să nu mai dormim în noaptea respectivă pentru a reuși să filmăm, cum plănuisem, puțin înainte de răsăritul soarelui.

Așadar, cazați la hotelul Laios, dimineața , la ora 3.30, Radu și cu mine ne-am trezit hotărâți să facem totul ca la carte. Am început să mă machiez, apoi să îmi pun bigudiurile în timp ce Radu trăgea curent până la locul filmării. Am pus rochia vaporoasă, roșie, pe mine, și am coborât. Nu prevăzusem că cineva trebuie să il ajute pe Radu să care pianul pe digul de lângă far. Și iată-mă pe mine, cu bigudiurile în cap, cu rochia răvășitoare și pantofii cu toc, cărând, împreună cu Radu, un pian, dimineața la ora 4.00. O amintire de păstrat o viață. Da, dar cum a iesit, live, în port? Cu pescărușii în cadru?

Well, ca să vedeți că viața bate filmul, pescarușii ăia cum credeți că au fost obținuți? O doamnă draguță, văzând că se întâmplă ceva în port, a venit repede să vadă. Nu se întamplă prea multe lucuri ce să împlice un pian rosu și o femeie în rochie vaporoasă, la 5 dimineața. A înțeles repede, chiar dacă nu știa engleză sau orice altă limbă straină pe care să o vorbim și noi și, văzând că ne interesau pescărușii, că așteptam să mai intre unul, altul, în cadru în timp ce eu CÂNTAM, pe bune, cu in-ear-ul și fără niciun monitor, a dat fuga repede până acasă și a adus pâine. În timp ce sufeream, artistic, pe dig, lângă far, se mai auzea un „pleosc” , pe langă scârțâitul pedalei de la pian – era momeala pentru pescăruși.

Adorabilă doamna, și bun organizator, de altfel, căci după ce oamenii au început să se trezească, strada de lângă port s-a umplut de mașini, noi deja ne pregăteam să facem ultimele cadre. O mașină de gunoi pornise, îndrăzneață, spre noi, riscând să intre în cadru. Nu vreți să știți ce fu la gura doamnei, ce „nerv” italienesc de controlor de trafic! S-a speriat mașina de gunoi, s-a supus si noi am terminat și prim-planul cu unghia de la mâna stângă atingând, grațios, do diezul!

Pentru ”Caruso” am vrut să mergem în altă parte. După ce am pus totul pe poziție, suind și pianul pe pietre, am pășit, grațioasă dar sportivă cu pretenții, pe suprafața alunecoasă a marmurei. Primul acord si PAC, s-a stricat generatorul. A pocnit exact când părul îmi stătea mai bine. Pur si simplu. Riscul de explozie a fost mare, dar nu vreau să mă gândesc la asta. Nu reușiserăm să tragem nimic, nu aveam de unde lua curent. În portul acesta erau mulți pescari care priveau curioși spre noi și spre rochia roșie fâlfâitoare. Când am pus, toți patru (mai eram și cu Paul Nancă și cu Norica),  fruntea în palme, au venit. Au intrebat ce s-a întâmplat și s-au înseninat când au aflat că ne pot ajuta. L-au reparat, pe bune. Drept recompensă, le-am dat albumul de colinde scos cu Jurnalul National – era singurul pe care îl aveam la noi, dintr-o întâmplare fericită. Apoi a fost film artistic  – în GRECIA, în port, la 38, 40 de grade celsius, suna, duios, la casetofonul bărcii cu motor aflată în derivă, cumva, „ O, ce veste minunata”. Priceless memory!!! <3

2011 X FACTOR

La început a fost bucuria aflării veștii, apoi am fost membru al juriului, în cel mai așteptat show de televiziune al anului 2011 : “X FACTOR”.
Am fost mentor pentru câțiva tineri talentați ce promiteau mult,  cărora le-am șoptit  despre ce am descoperit eu, în atâția ani de carieră, în ce privește tehnica vocală și prezența scenică, fiind convinsă, la vremea aceea, că orele multe petrecute pentru trainingul lor psihologic și tehnic, aveau vreo finalitate și că ar fi putut conta pentru ei, pentru parcursul lor, în show, dar și în afara lui.

Nu știam, atunci, că omul poate fi atât de micuț și că orice cadou are, de fapt, un preț. M-a maturizat ghiontul brusc la ieșirea din show și am înteles că lupta mea pentru binele echipei mele se întorsese împotriva mea – sinceritatea și dăruirea au, și ele, prețul lor in Media, unde imaginea este 90% din ceea ce contează.

De fapt, dacă ar fi să retrăiesc totul, m-aș distra mai mult și m-aș stresa mai puțin.

Tot în 2011 am prins glas pentru versiunea românească a lui „Holly Viteza” în filmul de desene animate „Cars II”.

AM FOST NEÎNFRICATĂ

2012 nu a venit cu sfârșitul lumii și nici măcar cu teama vreunui sfârșit.  De fapt, în anul acela am înregistrat „Chiar pot zbura” , coloana sonoră pentru „Neînfricată”. Nu bănuiam atunci câtă satisfactie și bucurie îmi va aduce, peste ani, această mișcare, începând cu zilele fantastice în Polonia, de la filmarea videoclipului, chiar dacă eram cea mai…să zicem „experimentată” dintre toate cele 4 artiste din Bulgaria, Ungaria, Polonia si România.

M-AM ÎNTORS LA SCOALĂ

În 2013 m-am hotărât să mă mai școlesc puțin, susținând examenul de admitere la Conservator. În decembrie, Ovi mi-a propus, în urma unui Camp de Compoziție, piesa Miracle. Mi s-a părut superbă, rafinată, complexă, impactul ei asupra mea a fost mult mai mare decât ce adusese „Playing with fire”, în 2010.

IT’S A MIRACLE

În martie 2014 am câstigat Selecția Națională pentru a doua oară și am reprezentat România la Copenhaga, obținând, de data asta, un loc 12 pe care il percep mult mai jos decât ne închipuiam noi că ar putea fi. Au fost multe lucruri care nu s-au întâmplat corect, în toată „lupta” noastră pentru a oferi românilor un motiv de mândrie, lucruri care nu ne-au stat în putință și pe care nu am avut cum să le controlăm.

A fost frustrant să vedem că show-ul nostru de la Brașov, unde am propus o idee, a fost mai complex și mai îngrijit decât ceea ce ne-au oferit cei de la finala din Copenhaga, până și pentru faptul că la Finala Națională am folosit proiecții holografice, iar în show, organizatorii ne-au oferit în jur de 15 secunde de suprapunere pe croma.

Cum a fost cu croma asta? Groaznic. Am primit un telefon cu aproape două luni înainte, că în cinci zile o echipă va veni să facă post-cardurile și atunci vor filma și așa-zisa hologramă, cu rochia și coafura și machiajul și sandalele și tot, cum vor fi în finală. Să vezi telefoane disperate către stilist, să vezi panică, să vezi disperare, plâns și nopți nedormite. Dar astea sunt neimportante.

În cinci zile a trebuit să punem la punct TOT look-ul pentru show-ul final, și asta în conditiile în care EU ȘTIU că nimic nu poți să faci în grabă, mai ales într-un domeniu în care trebuie să fii creativ, în încercarea mereu nereușită de a  surprinde experții pasionați de fenomenul Eurovision, în transmiterea mesajului.

Rochia a arătat minunat, și îi mulțumesc, și azi, pentru nopțile nedormite lui Razvan Sanda și Mihaelei Pangulescu, care chiar nu au meritat chinul prin care au trecut atunci și nici comentariile nepoliticoase și pline de răutate ale diverșilor, în frunte cu unica purtătoare de guler de gaină, fazan și cocoș, din România.

Radu, soțul meu, a fost, ca in 2010, cel care a gândit „marca” momentului, pianul rotund menit să amintească de pianul nostru dublu, de sticla, din 2010 și să aducă un plus de mesaj prin cercul închis pe care il formau clapele lui.

Finala a trecut cu un gust amar și cu însușirea definitivă a convingerii  că Eurovision este un fenomen cu puternice accente  geo-politice.

Nici după întoarcere nu prea am mai ajuns pe la facultate pentru că am trecut prin niște momente mai puțin luminoase, imediat după întoarcerea în țară, gândindu-mă, iar, la firea umană. Mi se părea ca toată munca de atâta timp, când zilnic am stresat-o pe Doamna Duțescu Gabriela, terapeuta mea vocală, prietenă bună, pentru a reuși să susțin pasajul în urcare de 22 de secunde, nu a contat. Prea puțini au înțeles dificultatea momentului.

Ca să fie clar, pentru un cântăret, ce am făcut acolo se numește risc extrem, balet pe sfoară întinsă. Oricând puteam sa răcesc, să nu iasă pasajul ce se oprea pe re3, adică sus, sus sus în registrul de coloratură, asta după ce treceai prin trei emisii diferite, timp în care diafragma doza aerul la ieșire cu cea mai mare atenție, să nu rămână RE-ul fără aer că atunci stătea sub ton și toți experții ar fi arătat cu degetul spre cauza nereușitei.

Motivul pentru care mi-am făcut viața grea, a fost pentru că…puteam  si pentru a impresiona juriul „de specialitate”. Atât în 2010 cât și în 2014 am sperat în ridicarea notei juriului prin aceste pasaje de dificultate. Nu am știut, atunci, că un jurat, se poate răzgândi de la o jurizare la alta și, dupa ce ne clasase pe locul trei în semifinală, să cădem lamentabil pe locul 26, în încercarea lui disperată de a ne împinge mult în spatele țării căreia aparținea, care ar fi căzut sub noi dacă noi am fi fost „lăsați” în clasamentul personal în top 5. Da, este chiar atât de cinică treaba.

În semifinală, în general, notele sunt destul de apropiate de real, în finală lucrurile încep să se „așeze” pe făgașul lor „prevăzut” de casele de pariuri, unde se câștigă niște bani importanți pentru concurs. Dacă ai noroc, te strecori printre marii luptători și, dacă inițial nu reprezinți niciun pericol pentru nimeni, surprinzi lumea și ajungi pe locul 3.

Dar destul cu Eurovisionul vieții.

 Povești de iarnă

În 2015 am scos albumul „Povești de iarna” , un album scris de mine în totalitate.  Doar trei cântece nu au versurile mele, căci Andreea Andrei, Mircea Rusu și un amic din copilărie, bun prieten, Marius Marincaș, mi-au dăruit versurile aurite.

E un album greu. Plin. Trăit. Despre poveștile iernii, despre lumină și întuneric, despre voința de a răzbi, despre prieteni vechi, despre zilele luminate, de sărbătoare, dar și nopțile la gura sobei. Ah, sunt o romantică, ce să fac?!

DUELUL PIANELOR

În 2017 am început o emisiune minunată cu Ovi Jacobsen. Ideea a plecat de la dorința lui Ovi de a face o emisiune în care să păstrăm ideea de echipă în competiție, ca în 2010 sau 2014, la Eurovision. Împreună cu Radu, soțul meu și cu colegu’ Ovi am scris, rând pe rând, idei de probe pentru competiția ce urma să devină o emisiune. Tot Radu a construit pianele noastre cu LEDuri, el se ocupă, de multă vreme, de orice problemă tehnică.

Ovi a fost cel care a găsit numele emisiunii „Duelul Pianelor” și, cu o echipă formată de Iuliana Marciuc, cea care a găsit resursele reale să se bată pentru a include emisiunea în programul TVR2, Duelul și-a găsit și un prezentator vesel și vorbăreț, așa cum își dorea echipa formată de „nașa” emisiunii, încadrându-se perfect în programele TVR2.

20 DE ANI DE CARIERĂ

Tot 2017 a fost anul aniversar, 20 de ani de la debutul național la Festivalul Mamaia 1997, când am câștigat Trofeul la interpretare. Mi-am dorit mult să susțin spectacolul aniversar  alături de Orchestra Simfonică și se pare că Dumnezeu a ascultat dorința mea căci, de la Sibiu la Iasi, Craiova, București, am avut ocazia să susțin spectacole alături de Orchestra Operei sau a Filarmonicii din orașele respective și a fost cel mai frumos cadou pe care l-am putut primi de ziua mea.