Cum a fost cu croma asta? Groaznic. Am primit un telefon cu aproape două luni înainte, că în cinci zile o echipă va veni să facă post-cardurile și atunci vor filma și așa-zisa hologramă, cu rochia și coafura și machiajul și sandalele și tot, cum vor fi în finală. Să vezi telefoane disperate către stilist, să vezi panică, să vezi disperare, plâns și nopți nedormite. Dar astea sunt neimportante.
În cinci zile a trebuit să punem la punct TOT look-ul pentru show-ul final, și asta în conditiile în care EU ȘTIU că nimic nu poți să faci în grabă, mai ales într-un domeniu în care trebuie să fii creativ, în încercarea mereu nereușită de a surprinde experții pasionați de fenomenul Eurovision, în transmiterea mesajului.
Rochia a arătat minunat, și îi mulțumesc, și azi, pentru nopțile nedormite lui Razvan Sanda și Mihaelei Pangulescu, care chiar nu au meritat chinul prin care au trecut atunci și nici comentariile nepoliticoase și pline de răutate ale diverșilor, în frunte cu unica purtătoare de guler de gaină, fazan și cocoș, din România.
Radu, soțul meu, a fost, ca in 2010, cel care a gândit „marca” momentului, pianul rotund menit să amintească de pianul nostru dublu, de sticla, din 2010 și să aducă un plus de mesaj prin cercul închis pe care il formau clapele lui.
Finala a trecut cu un gust amar și cu însușirea definitivă a convingerii că Eurovision este un fenomen cu puternice accente geo-politice.
Nici după întoarcere nu prea am mai ajuns pe la facultate pentru că am trecut prin niște momente mai puțin luminoase, imediat după întoarcerea în țară, gândindu-mă, iar, la firea umană. Mi se părea ca toată munca de atâta timp, când zilnic am stresat-o pe Doamna Duțescu Gabriela, terapeuta mea vocală, prietenă bună, pentru a reuși să susțin pasajul în urcare de 22 de secunde, nu a contat. Prea puțini au înțeles dificultatea momentului.
Ca să fie clar, pentru un cântăret, ce am făcut acolo se numește risc extrem, balet pe sfoară întinsă. Oricând puteam sa răcesc, să nu iasă pasajul ce se oprea pe re3, adică sus, sus sus în registrul de coloratură, asta după ce treceai prin trei emisii diferite, timp în care diafragma doza aerul la ieșire cu cea mai mare atenție, să nu rămână RE-ul fără aer că atunci stătea sub ton și toți experții ar fi arătat cu degetul spre cauza nereușitei.
Motivul pentru care mi-am făcut viața grea, a fost pentru că…puteam si pentru a impresiona juriul „de specialitate”. Atât în 2010 cât și în 2014 am sperat în ridicarea notei juriului prin aceste pasaje de dificultate. Nu am știut, atunci, că un jurat, se poate răzgândi de la o jurizare la alta și, dupa ce ne clasase pe locul trei în semifinală, să cădem lamentabil pe locul 26, în încercarea lui disperată de a ne împinge mult în spatele țării căreia aparținea, care ar fi căzut sub noi dacă noi am fi fost „lăsați” în clasamentul personal în top 5. Da, este chiar atât de cinică treaba.
În semifinală, în general, notele sunt destul de apropiate de real, în finală lucrurile încep să se „așeze” pe făgașul lor „prevăzut” de casele de pariuri, unde se câștigă niște bani importanți pentru concurs. Dacă ai noroc, te strecori printre marii luptători și, dacă inițial nu reprezinți niciun pericol pentru nimeni, surprinzi lumea și ajungi pe locul 3.
Dar destul cu Eurovisionul vieții.