Ei sunt cei care “nu meritau muzica mea”

La ora 18.40 , Sala Palatului era 70% plina. Aveam mari emotii si un stres cumplit ce-mi macinau stomacul . Ma gandeam ca incep sa creasca sansele sa pierd avionul spre Sibiu , pentru ca lumea inca mai intra in sala si ar fi trebuit sa mai asteptam.

Insa nu aveam timp pentru asta.
Am intrat in scena dupa ce domnisoara prezentatoare mi-a rostit numele si, in sala, oamenii au inceput sa aplaude.

Inainte sa incep recital meu m-am uitat prin sala si am vazut niste oameni nerabdatori sa inceapa spectacolul. Cand ma uitam la ei, unii imi faceau cu mana si gesturile lor imi pareau ale unor copii care stiu ca vor primi un cadou frumos. Am ramas atat de uimita de felul in care ma priveau, incat am strigat : “Unii oameni au spus ca nu trebuia sa fiu aici si ca voi nu meritati sa va cant! Ce parere aveti despre asta?” Inutil sa va spun ce reactii au fost. Unii dintre ei s-au ridicat din scaun si gesticulau frenetic. Inutil sa va spun ca mi-au dat larimile! Cine suntem NOI, cei “destepti”, cei care pretindem ca detinem adevarul, care, inainte de a vedea sufletul uni om, il asezam in randul infractorilor sau al celor carora nu merita sa le oferi nimic? Cine suntem noi sa presupunem ca cei care asculta un alt gen muzical, sunt ignoranti? Cine suntem noi sa presupunem ca Dumnezeu ar proceda ca si noi? Mi-a venit sa urlu!
Simteam ca vreau sa strig tuturor celor care nu m-au vrut aici, sa le spun cat de tare s-au inselat.

In momentul in care am inceput sa cant “Timpul- la radio se-anunta ploi” am vazut priviri fericite in sala. Ma uitam atent la fiecare om si am vazut cum cateva domnisoare cantau textul cu mine. Imi venea sa rad cu inima mea obosita dupa lupta cu o lume, cu lumea mea. Ma gandeam la momentul in care cineva imi scria, intr-un mesaj, la televizor, ca “daca te bagi in cocina , te mananca porcii”.

M-am enervat cumplit si, pe partile grele ale piesei Timpul am facut cateva “floricele” despre care o jurnalista spunea ca nu intereseaza pe nimeni. Am simtit cum mi se face pielea de gaina: oamenii aceia au inceput sa aplaude frenetic. Ei au inteles !

Am trecut la Ce bine ca esti . I–am rugat sa imi tina ritmul pentru ca, fiind concert de pian si voce, aveam nevoie de ajutorul lor. Au fost foarte fericiti. Si, surpriza: publicul asta de manelisti a cantat “ Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt” ! Mi-am spus ”Doamne, iti multumesc pentru toata bucuria pe care mi-ai dat-o azi! Sper sa o merit, odata!”
Nu i-a deranjat faptul ca s-a intrerupt un cablu si ca microfonul meu nu s-a mai auzit.Au stat cuminti si au asteptat remedierea situatiei, si, cand asta s-a intamplat, au inceput sa aplaude din nou. Mi-am permis sa termin cantecul in cateva acute inalte, pe voce impostata si …am fost, din nou, rasplatita.

Voiam sa-i memorez pe fiecare, sa le iau imaginea acasa, cu mine, si, cand cineva va spune ca muzica mea e prea “elitista” , sa scot fotografia din sufleul meu si sa le-o arat.

Despre celelalte momente din spectacol, despre duetul cu domnul Florin Salam, despre Sibiu, maine, acum sunt obosita dupa atata lupta.