Sweet memories…

   28/07/2007

Tare mi-ar fi placut sa fi fost cu noi la Brasov, atunci cand am cantat in deschidere la Michael Bolton. A fost o seara memorabila! Ne-am simtit minunat pe scena! Publicul a fost incredibil!
Multumesc Brasov! Multumesc organizatorilor ca s-au gandit la noi!

Iar daca l-am fi cunoscut si pe Michael Bolton ar fi fost totul perfect .
Imi amintesc cum, in urma cu ceva ani, cantand in deschiderea concertului Doamnei Folkului – Joan Baez, alaturi de alti artisti romani, Domnia Sa a venit sa ne cunoasca si sa ne incurajeze, in sala in care asteptam cu totii emotionati, ora de incepere a spectacolului. Ca sa nu mai vorbesc de Chick Korea, pianistul care mi-a marcat adolescenta si care mi-a strans mana in noiembrie 1998, la intrarea in scena… A fost incredibil !

De prea putine ori in viata ai astfel de sanse.
Asa ca eram atat de emotionati incat ne-am pregatit suplimentar, sa fim siguri ca nu apare nimic neprevazut.

Si spectacolul a inceput! Am cantat piesele care cred ca ma reprezinta cel mai mult.
Ne-am spetit pe scena, am dat tot ce am putut in contextul respectiv, si eu si muzicienii mei. Si m-am amuzat cand am vazut ca singura obseravtie a unui ziarist, dupa tot ce s-a intamplat pe scena, a fost ca nu am prezentat compozitorii pieselor… De data asta se pare ca nu gresisem asortarea pantofilor cu mocheta scenei si nu am tinut piciorul stramb cand stateam la pian. De data asta trebuia gasit altceva. Mai important decat faptul ca improvizatia la Trurli a fost una dintre cele mai bune de pana acum .
Nu cred ca exista om care sa fi ascultat piesa “Ploaie in luna lui Marte” si sa nu stie ca a fost compusa de Nicu Alifantis pe text de Nichita Stanescu. Sau ca Trurli este compusa de Vasile Vasilache, pe text de N. Stroe. Cu atat mai mult publicul prezent la evenimentul respectiv, care nu era un public oarecare…

Ma doare faptul ca muzica “traita” moare. Mor sufletele celor care vor sa o cante. Sunt atatia oameni care nu inteleg ca artistii au nevoie de foarte putin ca sa poata continua sa faca muzica. Si… multi nu inteleg ca ei fac muzica pentru oamenii care au nevoie de ea.
Multi nu fac deosebirea intre cei care fac muzica pentru a aparea la televizor si cei care apar la televizor pentru a-si face cunoscuta muzica …

Un subiect de discutie la care promit sa revin.

Era o zi cumplit de fierbinte. Am fost anuntati ca Anita Doth urmeaza sa vina la sala de repetitii. Am asteptat emotionati, in sala noastra de 25 de metri patrati, sosirea divei dance. Ne asteptam la ce era mai rau, recunosc… O artista care a vandut milioane de discuri are toate sansele sa se poarte ca o diva. Surpriza: o fiinta cat se poate de modesta, simpatica, cu un simt al umorului foarte dezvoltat, cu o atitudine fresh si muuuulta caldura, ne-a cucerit pe toti. Am petrecut o dupa-amiaza foarte placuta, printre repetitii si discutii despre trecut, prezent si viitor. Am stabilit cum ne imbracam, ce atitudine sa avem pe scena, etc. Concluzia a fost ca ne completam artistic, ca ne asemanam la modul de a privi muzica, lucrurile din jur, lumea. Si ca trebuie sa continuam colaborarea!

Scena Callatis e o scena impunatoare! Se investesc multi bani si multa energie, iar Primaria Mangalia merita toate felicitarile pentru asta! Pacat insa ca parte din stradania artistilor, pe scena, nu a trecut dincolo de ecran din cauza… publicitatii! Au fost atatia artisti prezenti care nu au putut sa-intre in casele voastre…

M-a frapat si felul in care Anita a fost nevoita sa-si termine recitalul, si-asa impins spre miezul noptii din cauza prelungirii altor recitaluri din seara respectiva.
Anita a pregatit un recital impecabil, a cantat cu suflet, a incercat sa reainvie anii 90, cu parfumul lor adolescentin, cu amintirile lor. A fost intrerupta brutal si a fost mare pacat.
A fost tare suparata…

Multumesc Danei Andronie pentru observatiile pertinente din Jurnalul National!

Share this